TUDOR POPESCU

Am avut norocul și bucuria să-l cunosc pe Tudor în diverse ipostaze. L-am cunoscut ca om, l-am cunoscut ca artist sau coleg de atelier. Se deosebea de noi, toți ceilalți, pentru că era un om de o generozitate maximă. (…) Și-a petrecut aproape toata viața pe șantierele de restaurare ale bisericilor și așezămintelor monahale, suportând cu stoicism greutățile acestui fel de viață. Nu a fost niciodată un luptător pe plan social, într-o lume în care, în mare măsură, doar binelui individual i se dă importanță. Acesta poate că a fost principalul motiv pentru care el, fiind un om credincios, a ales să se izoleze, să se retragă, precum un pustnic, în preajma bisericilor, a mănăstirilor, căutând să-L slujească pe Dumnezeu, în felul lui. (…) Lumea pe care o întruchipează, în majoritatea compozițiilor sale, este o lume aparte, cu motive zoomorfe și personaje antropomorfe schematic reprezentate, cu figuri expresive, de multe ori grotești.
Uneori, în unele lucrări, apar motive vegetale dar și siluetele schematic tratate ale unor clădiri, ale unor așezări umane, deasupra cărora se zvârcolesc pâlcuri de nori învolburați. Poate că aici, în gravură, Tudor Popescu a reușit să-și exprime mai direct sentimentele, fără a mai fi constrâns de rigorile și canoanele picturii bizantine, cu care se întâlnea zi de zi, atunci când restaura frescele bisericilor creștin ortodoxe.

Gheorghe DICAN