MĂRTURII

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipisicing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua.

L-am cunoscut pe Tudor Popescu în 1980, când am fost angajat cu acte în regulă la muzeul din Tulcea, el find unul dintre primii colegi de calitate pe care i-am avut și, o perioadă, am fost destul de apropiați. Pe soții Popescu, Teodora și Tudor, mi-i aduc aminte cu drag pentru că erau altfel decât cei din jur. Stăteau de vorbă cu cei mai tineri, erau prietenoși. Am fost în vizită la ei, stăteau undeva în gazdă, în condițiile de atunci, și țin minte că puneam mână de la mână, tineri fiind, și luam câte o sticlă de votcă pe care o „vorbeam” până târziu.
Mi-l aduc aminte perfect pe Tudor că el era mai puțin vorbăreț, dar îl simțeam că participă la întâlnirile noastre, mai degrabă cu sufletul. Nu vorbea mult dar îi simțeam prezența și dacă simți prezența cuiva înseamnă că și tu simți altfel decât în mod obișnuit. Erau oameni minunați și am regretat că n-am stat mai mult în preajma lor, am regretat și când au plecat din Tulcea. Eu, încet-încet, mi-am intrat în mână ca arheolog, în timp ce ei au continuat să lucreze cu succes, cu rezultate extraordinare, la Muzeul de Artă.
Teodora Popescu l-a secondat pe Simion Gavrilă, primul director al muzeului tulcean, la achiziții și la actele de donație a unor lucrări de artă plastică ce acum sunt mândria Muzeului de Artă din Tulcea, deci, în termenii de acum, putem vorbi de un manageriat de artă extraordinar din partea Teodorei, care știa ce face, știa ce vede și avea cunoștințe în București, în rândul artiștilor, și porțile deschise peste tot. Într-o oarecare măsură, Teodorei Popescu i se datorează însăși existența actualei colecții a Muzeului de Artă.
Tudor Popescu era activ nu numai ca artist, era activ și ca sportiv, pentru că a jucat în echipa de rugby a orașului Tulcea, pe vremea aceea. Acum nu cred că se mai face rugby la Tulcea, dar de câte ori văd un meci de rugby, îmi aduc aminte de Tudor care impunea prin statură și condiția fizică de atunci.
Am regretat moartea lor și le păstrez, într-un colț de suflet, o amintire frumoasă a tinereții mele.

Your content goes here. Edit or remove this text inline or in the module Content settings. You can also style every aspect of this content in the module Design settings and even apply custom CSS to this text in the module Advanced settings.

FLORIN TOPOLEANU

Arheolog, fost director I.C.E.M. Tulcea

PETRU VĂSÎI

Sculptor, pictor bisericesc, restaurator

Pe Tudor Popescu l-am cunoscut în anii ‘90, mai exact în iarna dintre 1991 și 1992. Frecventam Școala Populară de Artă din Râmnicu Vâlcea, sub îndrumarea profesoarei Maria Gaghel, școală care se afla, pe atunci, pe Bulevardul Tudor Vladimirescu.
Am amintit-o pe Maria Gaghel pentru că ea a fost puntea de legătură între mine, adolescentul care își căuta locul, și domnul Tudor Popescu. Trebuie să spun că Tudor Popescu începuse lucrările de restaurare ale Bisericii Buna Vestire din centrul Râmnicului, din Parcul „Mircea cel Bătrân”.
Întâlnirea noastră a fost firească, așa cum era și personalitatea lui Tudor. Rezervat și om de puține cuvinte, neiscoditor și nepretențios, m-a întrebat simplu dacă pot veni de mâine pe șantier, să lucrez împreună cu el. Din ziua aceea a început o relație de prietenie, de respect, de încredere, de modelare.
În momentul acela Tudor Popescu era deja un artist recunoscut, un gravor desăvârșit, un monumentalist cu diverse lucrări de mozaic și pictură în toată țara. Era un restaurator cu experiență și un pictor cu deosebit simț cromatic și compozițional.
Treptat, toată această știință artistică și tehnică a început să și-o „reverse” asupra celor care îi stăteau în preajmă.
Nu avea rețineri legate de împărtășirea experienței și a științei lui. Generozitatea îi venea, cred, din educație și de la moștenirea genetică primită de la părinți, în primul rând, și de la cei care i-au fost mentori și profesori.
Vorbea despre profesorii săi cu mare respect și admirație iar pentru părinți avea o grijă și o considerație uneori dusă la un extrem firesc, dacă se poate spune așa, într-o relație copil-părinți.
Privilegiul meu a fost să fiu primul său învățăcel sau ucenic, însă generozitatea și atenția a acordat-o tuturor acelora cu care a venit în contact.
Nu am fost singurul care am lucrat alături de el și i-am fost în preajmă, până la sfârșitul prematur. Au mai fost și alți colegi de-ai mei de la Liceul de Arte, cărora întâlnirea cu el le-a trasat traiectoria definitivă a vieții.
Îi plăcea să fie înconjurat de tineri, de mai tineri ca el, probabil din dorința de a transmite toată știința și învățătura lui și altora. Ne-a ajutat pe toți cu toată puterea și dragostea lui.
Incursiunile pe tărâmul artelor, prin stilurile și perioadele artistice, erau adevărate lecții de istoria artei, la cel mai înalt nivel. Dar nu numai în domeniul artistic era imbatabil. Puteai discuta orice cu Tudor pentru că avea o vastă cultură, din toate domeniile, de la porumbei, pasiunea lui mai veche, până la rase de câini și cai. Un om al Renașterii, în adevăratul sens al cuvântului.
Respect și considerație memoriei lui și mulțumiri Cerului, care a îngăduit să-l cunosc și să-i fiu alături o bună perioadă din viața mea.

Îmi este greu să scriu aceste rânduri despre Tudor, la timpul trecut.
Am fost ani buni colegi, în cadrul Muzeului de Artă din Tulcea, împreună cu soția lui, Teodora Harșia Popescu.
Modest și îndatoritor, înzestrat cu un real talent artistic, dar și cu o mare putere de muncă, a lăsat în urma sa multe picturi parietale de certă valoare artistică.
Pictura numeroaselor lăcașuri de cult restaurate de el evidențiază stăpânirea meseriei, înțelegerea canoanelor bisericești, dar și o dorință de a se întrece pe sine.
A fost atras și de gravură, atunci când, în cadrul muzeului, am înființat atelierul de gravură, dotat cu prese și toate accesoriile necesare. Seria de gravuri pe care le-a realizat, inspirate din fauna și flora Deltei, demonstrează capacitatea sa de fantazare și de recompunere în structuri decorative coerente.
Respectul pentru materialitate și ordine, pentru echilibru, s-a asociat totdeauna în lucrările sale cu o cromatică caldă, diafană. Lumea meditației sale adună o mare bogăție de forme, semne și simboluri pe care le-a tratat cu multă înțelegere, în căutarea unui limbaj propriu de exprimare plastic.
Talentul său s-a manifestat elocvent și în cadrul muncii de restaurator, aducându-și, astfel, o contribuție merituoasă la salvarea unor lucrări din patrimoniul muzeal care erau într-o stare de degradare accentuată.
Prin tot ceea ce a întreprins și a realizat de-a lungul vieții sale a reușit să îmbine sensul uman cu rigoarea actului creator, urmând un drum propriu manifestării sale artistice. Dar, deodată, acest drum a fost întrerupt de o soartă nemiloasă. În plină forță creatoare, firul vieții sale se rupe brusc. Păcat, mai avea mult de lucru….

ȘTEFAN GĂVENEA

Artist plastic

LUIZA BARCAN

Critic și istoric de artă

LUIZA BARCAN

Critic și istoric de artă

A plecat la vremea cireşelor coapte. Mi-am dat seama de asta când le-am văzut sclipind în farfurii pe masa de praznic. Zic praznic şi nu parastas, fiindcă Tudor s-a retras discret şi decent, aşa cum a şi trăit, cu un zâmbet extatic pe chip, un zâmbet care pentru mine n-a fost decât un deja vu. Cu aceeaşi lumină de bucurie supralumească a plecat şi Alexandru Nancu, în februarie 2013.

Praznic funerar şi nu tocmai. Mai degrabă întâlnirea în numele şi spre celebrarea lui Tudor Popescu, pe care a evitat-o pe cât i-a stat în putinţă tot timpul cât a fost printre noi. Se sfia să iasă în vreun fel în evidenţă, deşi n-avea nici o şansă să treacă neobservat. Foştii lui ucenici şi-au amintit, duminică, la masă, câteva momente memorabile cu maestrul lor.

Refuzându-mă sistematic şi într-un fel care reteza de la rădăcină orice insistenţă a mea ca să participe la o emisiune, fie ea şi de radio, ori de câte ori am avut prilejul să intervievez vreun elev de-al lui, am insistat asupra potretului pe care invitatul meu putea să i-l facă. Ca o compensaţie la refuzul lui. El n-a ştiut niciodată asta. Aşa cred. Acum aş vrea să nu se mai împotrivească dorinţei mele de a-l restitui lumii culturale, al cărei strălucit exponent a fost. Eu îi datorez enorm şi singurul lucru pe care-l pot face, cu ajutorul lui Dumnezeu, e să nu-l las în voia uitării. Fiindcă a uita e cel mai la îndemâna noastră.

Din ce în ce mai bine înţeleg că noi, cu toţii, fără să conştientizăm, funcţionăm într-o reţea subtilă: cei plecaţi cu cei rămaşi, lumea de aici cu lumea de dincolo, care nu pare să fie foarte departe, ci doar dincolo de o perdea diafană, pe care n-o putem percepe. Şi mai înţeleg că toate, dar absolut toate, sunt rânduite de sus. Numai să vrei să vezi. Acum ştiu că Dumnezeu ne-a legat tainic şi lucrător de bisericuţa de la Pietrari-Angheleşti, punându-ne să călătorim, în nava ei, spre Împărăţia nepieritoare.

Acum cinci ani, tot cam pe la vremea cireșelor coapte, la rugămintea lui Gigi Dican, Tudor Popescu primea să termine ce nu reuşise Alexandru Nancu: reintegrarea celor două timpane cu frescă în mica biserică de lemn relocată la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni şi restaurată mai mult decât cu dragoste, restaurată chiar cu preţul vieţii. Primea simplu, fără multe comentarii, înţelegând şi asumându-şi dificultatea lucrului început de altele – două dudui restauratoare pline de ifose – și tot de ele abandonat, dintr-o meschinărie și o micime de suflet invers proporțională cu generozitate și încrederea oarbă cu care Alexandru le implicase în proiectul lui de suflet.

Tudor și-a asumat găsirea unei soluţii tehnice profesioniste pentru ca cele două fresce să revină în interiorul lăcaşului, restaurate așa cum se cuvine.

Reintegrarea celor două timpane cu frescă, tâmpla și tâmplița bisericii, fusese prezentată cu mult aplomb ca o problemă insurmontabilă, de către cele două dudui deosebit de „specialiste”, așa încât finalizarea lucrării se amânase la nesfârșit şi pricinuise plecarea cu sufletul neîmpăcat a lui Alexandru, salvatorul micii bijuterii ecleziale din lemn a Olteniei de sub Munte. Am regretat amarnic că nu-l întâlniserăm la timp pe Tudor Popescu, pentru a fi lucrat cu el, de la bun început.

Tot la praznic, Peti Velici mi-a povestit cum îl îndemna Tudor la lucru, spunându-i să facă azi ce trebuie făcut, că mâine poate nu vor mai fi pe lume.

Nu ştiu cum arătam eu, acum cinci ani, când încercam să mă ţin tare şi să fac orice ca bisericuţa să fie gata de resfinţire. În orice caz, îl simţeam pe Tudor cu totul empatic, chiar dacă nu lăsa nimic la vedere. Uneori mă trata chiar cu un fel de duritate, pentru ca apoi să-i pară rău şi să încerce să mă mângâie, vorbindu-mi despre Alexandru, pe care-l cunoscuse mai degrabă din vedere, şi muncind fără cârtire, cu un devotament care-mi rupea inima. De nu ştiu câte ori a venit de la spital, de la citostatice, direct la lucru. Şi nu s-a plâns. Avea de fiecare dată aerul că venea de la piață sau de la o plimbare prin parc.

O singură dată şi-a dat pe faţă supărarea. Era 30 august, praznicul Sfântului Alexandru, şi nu reuşise, aşa cum îşi propusese, să remonteze şi al doilea timpan în biserică, chiar în ziua aceea. Așa încerca să mă mângâie, rezonând fără cuvinte, dar prin gesturi de o nesfârșită gingășie, cu momentele mele sensibile. Iar eu, când ajungeam la Bujoreni, aşa îi salutam pe toţi trei, Tudor Popescu, Velici Peti şi Augustin Cantea: „Binecuvântate să vă fie mâinile!”

Când pregăteam câte o gustare, la ora prânzului, şi îi chemam la masă, Tudor ieșea din casa-atelier construită de Alexandru, ultimul lui atelier. Mă duceam după el să-l mai invit o dată. Îmi spunea, invariabil, că trebuie să se sature ceilalţi şi, dacă va mai rămâne ceva, va mânca şi el. Se temea că n-am posibilitatea să-i satur pe toți. Era de neclintit. Se refugia în biserică, pentru ca să nu-i tulbure de la masă pe colegii lui. Asta n-am s-o uit niciodată, pentru că aşa ceva nu mai văzusem și nici nu crezusem că ar putea exista.

Emilian, iubirea tinereților mele și prieten statornic, plecat şi el în marea călătorie, repede, după Alexandru, când îi povesteam, acum cinci ani, cum mă ajută colegii de la Vâlcea să termin bisericuţa şi cum mă sprijină ca să nu mă prăbuşesc, mi-a spus odată grav, cu tonul că primise chiar atunci, pe loc, un fel de revelaţie: „Ştii ce sunt toţi aceştia? Soldaţii lui Dumnezeu, asta sunt!”

Teodor Stratilat a fost soldat în armata romană, un sfânt militar, martirizat prin decapitare în cetatea Heracleea de la Marea Neagră, după ce fusese mai întâi torturat cumplit.

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat a cerut ca trupul să-i fie îngropat în locul natal, la Evhaita din Pont, Asia Mică. Şi-a înscris numele în calendar pe 8 februarie, ziua când şi Alexandru a adormit cu trupul.

Vineri, 8 iunie 2018, la câteva ceasuri după mirarea mea că iar e 8 şi vineri, exact ca în ziua plecării lui Alexandru, am primit vestea că Tudor şi-a luat şi el rămas bun de la lumea aceasta. Abia câteva zile, mai târziu, m-a îndemnat gândul să mă uit în calendar, ca să descopăr că 8 iunie e ziua când se prăznuieşte mutarea sfintelor moaşte ale lui Teodor Stratilat în Evhaita Pontului. Teodor, Tudor… Miruna îmi spune că Tudor își serba onomastica pe 8 februarie. Iar în 10 iunie, ziua îngropării lui Tudor Popescu, se prăznuieşte un sfânt mucenic Alexandru.

Aş putea cumva să mă mai îndoiesc că ei doi, Alexandru şi Tudor, s-au întâlnit acolo pentru că rataseră întâlnirea aici? Dar numai asta să fie? Dumnezeu ne dă semne că-i cheamă pe aleşii Săi, unul câte unul. Şi înţeleg că, oricâte păcate ar fi avut ca oameni, smerirea lor adevărată şi profundă, ca şi jertfelnicia lor neostentativă, i-au fost bineplăcute Tatălui ceresc care i-a primit la sânul Lui ca pe doi copii greu de strunit dar preaiubiți de El, tocmai pentru că nu au fost „căldicei”.

Părticică din moaştele Stratilatului se află în catedrala Arhiepiscopiei Râmnicului, peste drum de casa lui Tudor.

Tudor Emanuel. Abia de pe crucea lui i-am aflat şi al doilea prenume: Emanuel.

Cu noi este Dumnezeu.

Vlădeşti, 13 iunie 2018

Cred că în 1996, când eram în clasa a IX-a, l-am cunoscut pe Tudor Popescu. Tatăl meu, Ion Cantea, deja lucra cu el pe șantiere, că voia să-și ia atestarea pe restaurare și, într-o zi, când a venit în vizită la noi, l-am cunoscut și eu. Aveam 16 ani, tocmai ne mutaserăm în Vâlcea, dar tata lucra deja de vreo trei-patru ani cu el și făcea naveta din Horezu sau mai rămânea în Vâlcea, pe unde aveau lucrări.
Apoi, l-am avut un an profesor la Liceul de Artă din Râmnicu Vâlcea, unde ne preda perspectivă. Mi-a văzut într-o zi schițele pentru lucrarea de licență, pe ceramică, o lucrare foarte mare, și mi-a dat niște indicații foarte interesante, care m-au ajutat să duc la bun sfârșit proiectul.
Propriu-zis, am început să lucrez cu Tudor Popescu după facultate, adică după 2004, când m-a luat pe șantier, la Boița. Mergeam și-l ajutam doar în timpul verii, în vacanțe, că deja eram angajat la Palatul Copiilor. A fost o ucenicie în adevăratul sens al cuvântului că, dacă tot te duceai pe șantier, trebuia să înveți ceva. Îți explica, nu te certa niciodată, nu exista așa ceva, avea talent pedagogic. De exemplu, știa că nu-mi plac rozul și violetul și acolo unde era roz sau violet, acolo mă trimitea să lucrez. Era mai mult, așa, o joacă între noi, dar până la urmă, astfel, au început să-mi placă și rozurile și violeturile.
La facultate, am făcut pictură bisericească din nou și, venind pe șantier, domnul Tudor Popescu m-a învățat restaurare de la zero. Eu n-aveam legătură cu restaurarea. Nu mi-a plăcut pentru că n-am dorit niciodată să intervin după altcineva dar, lucrând cu Tudor Popescu pe șantier, am ajuns să-mi placă și restaurarea.
Lucram la restaurare dar în anumite zone din biserică, cu lacune, mai făceam și pictură din nou. Acolo mă trimitea pe mine. Mă ajuta la frescă, mai făcea și el, când era nevoie, lucram prin rotație.
Toată lumea știe ce inimă mare a avut și că încerca să ajute pe toată lumea. Așa că mai erau și alți ucenici pe lângă el, nu doar eu, îl mai aveam și pe domnul Relu, care n-avea legătură cu pictura, dar care ne ajuta la frescă. Avea un picior amputat și domnul Tudor, cu inima lui mare, îl chema să lucreze cu noi, știind că o ducea destul de greu în perioada respectivă.
Era foarte franc, îți spunea direct, în față, însă frumos, ce avea de spus și asta mi-a plăcut foarte mult la el, mai ales că eu n-am avut niciodată curajul de a mă comporta astfel.
După ce am terminat lucrul la biserica din Boița, ne-am mutat la cea din Tilișca și atunci a venit și un alt coleg de-al meu, mai mare, de la Liceul de Artă, Narcis, deci eram uneori trei, patru, poate chiar cinci.
Cred că legătura noastră sufletească s-a datorat tatălui meu, pentru că ei doi erau foarte apropiați. Astfel, după ce a murit tata, domnul Popescu a rămas atașat de mine. A vrut să mă protejeze și i-am simțit căldura. Am rămas prieteni și nu exista săptămână în care să nu-l vizitez la el acasă, sus, pe Dealul Capela.
Am învățat multe de la el, nu numai o meserie, pentru că era foarte educat. Pentru că lucrase și gravură, îmi spunea și mie cum se face gravura. În cazul picturii, și mai ales al naturilor statice pe care și el le picta, îmi vorbea despre culoare, compoziție. Avea un stil al lui de a-ți explica de toate, și ce era legat strict de meserie dar și lucruri de cultură generală. Îmi amintesc că avea și o bibliotecă foarte mare.
Odată, când m-am adresat mai liber, cuiva, m-a apostrofat și mi-a spus să mă adresez oamenilor doar la persoana a doua. De atunci eu numai cu „dumneavoastră” le vorbesc tuturor, chiar și elevilor mei. Iar lui mă adresam cu „Domnul Tudor”. Niciodată altfel.
Însă, cel mai important lucru pe care l-am învățat de la Tudor Popescu a fost prietenia. Mereu îmi aduc aminte de el și îi simt foarte mult lipsa.

AUGUSTIN CANTEA

Iconar, pictor bisericesc, profesor de educație plastică