TUDOR POPESCU

Tudor Emanuel Popescu s-a născut pe 14 ianuarie 1951 la Râmnicu Vâlcea, ca cel de al patrulea fiu al renumitului medic endocrinolog Romulus Popescu și al Ecaterina Victoria Popescu. Înaintea sa se născuseră: Bogdan, Miruna și Alina, frații săi.

Doctorul Romulus Popescu – fiul lui C.T. Popescu, renumit botanist, profesor universitar la catedra de fiziologie a plantelor de la Institutul Agronomic din București – a absolvit Facultatea de Medicină din București în 1949 și a fost repartizat la Râmnicu Vâlcea. Sosind pe aceste meleaguri cu soția și primii săi trei copii, n-a mai vrut să părăsească niciodată zona, îndrăgostind-se iremediabil de frumusețea, vechimea, tradițiile și spiritualitatea Olteniei de sub Munte. 

A cercetat, depistat si combătut gușa endemică, maladie specifică unor zone ale județului Vâlcea, datorată unui deficit nutrițional de iod și a creat, pe plan local, o secție de endocrinologie unde mulți pacienți au fost tratați cu succes. Pasionat de istoria medicinii, folclor, istorie și geografie, medicul Romulus Popescu a străbătut la pas, județul Vâlcea, alături de prietenii săi: academicianul Virgil Cândea, doctorul Alexandru Mironescu și doctorul Petru Harnagea, cu toții membri ai grupării „Rugul Aprins”, de la Mănăstirea Antim, din București. 

Călătoriile de documentare, dublate de pelerinajele la mănăstirile din Oltenia de nord, i-au descoperit doctorului Romulus Popescu bogăția culturală și spirituală a acestor locuri. Dragostea pentru Oltenia de sub Munte le-a transmis-o, fără îndoială și fiilor săi, îndeosebi mezinului, lui Tudor Emanuel, născut la Râmnicu Vâlcea.

Ecaterina Victoria Popescu, absolventă a Facultății de Fizică și Chimie, a rămas întreaga sa viață casnică, dedicându-se familiei și unei intense vieți spirituale. Pentru că urmase studiile preuniversitare la Liceul „Regina Maria”, era cunoscătoare de limbi clasice și moderne, latină, franceză și germană, la rândul ei, le-a transmis copiilor săi o frumoasă educație, bazată pe credință, cultură și moralitate.

În 1963 întreaga familie Popescu se mută pe Dealul Capela, în imediata vecinătate a Arhiepiscopiei Râmnicului, pe Aleea Castanilor, la numărul 3, actualul număr 9, în casa pe care reușesc să și-o ridice și care devine un cămin primitor dar și un mic muzeu în care doctorul Popescu avea să-și adune multe obiecte de suflet, achiziționate din călătoriile sale prin județul Vâlcea: icoane, ceramică și felurite obiecte tradiționale. 

Fiul cel mai mare al familiei Popescu, Bogdan, a urmat Facultatea de Geologie, specializându-se în geologie științifică. Miruna, al doilea copil, a absolvit Facultatea de Istoria și Teoria Artei, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, în 1970, fiind colegă de an cu criticii și istoricii de artă: Gheorghe Vida, Anca Oroveanu, Ana Bârcă, Ecaterina Cincheza Buculei, Constantin Prut printre alții. După absolvire, Miruna Popescu a lucrat la Direcția Monumentelor Isotrice, până în 1977, iar apoi, timp de un an, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Căsătorită cu medievistul și poetul Bernard Schürch, ea trăiește în prezent în Elveția, în cantonul Ticino.

Alina, Popescu, a treia fiică a familiei, a călcat pe urmele bunicului său, absolvind Facultatea de Agronomie și a fost cercetător la Institutul de Protecție a Plantelor din București.

Tudor Emanuel, cel mai mic dintre fiii familiei Popescu, a absolvit Școala generală „Tache Ionescu” de la Râmnicu Vâlcea, unde a avut-o ca învățătoare pe Octavia Ocoleanu, apoi Liceul „Vasile Roaită”. În timpul liceului s-a împrietenit cu Daniel Medvedev, viitor operator de film și televiziune, cei doi adolescenți legându-se printr-o pasiune comună: fotografia. 

Talentul lui Tudor Popescu pentru artele frumoase s-a manifestat din clasele primare. Impresionat de un desen de-al său, doctorul Romulus Popescu s-a străduit să-i procure materiale de lucru, printre acestea numărându-se cartoanele obținute de la fabrica de geamuri din Râureni. Mai târziu, tatăl său remarca un vas cu flori pictat de Tudor și se hotăra să-l îndrume către pictorul Paul Ștefănescu, Paulys, cel de la care Tudor Popescu avea să deprindă ABC-ul picturii. O mare contribuție în devenire artistică a mezinului a avut-o, cu adevărat, tatăl său, cel care l-a încurajat să continue pe acest drum și să urmeze facultatea de arte plastice. 

De altfel, fiul cel mic al familiei Popescu, un nonconformist din naștere, avea cu totul altfel de aspirații. Își dorea cel mai mult să devină cioban, pentru că a trăi sus, pe munte, între oi, i se părea felul de viață cel mai potrivit pentru el. De altfel, tema ciobanului apare uneori în lucrările sale. Chiar dacă la o primă vedere poate părea bizară o astfel de opțiune, ea nu contrazice, de fapt, felul de a fi al artistului, o persoană discretă, tăcută, introvertită, cu o viață lăuntrică tainică din care, arareori, răzbăteau la suprafață semnele purtătoare de lumină și smerenia, sub semnul căreia se născuse, disimulată sub masca unei aparente durități. Dovadă în acest sens, stau chiar încercările sale literare (poeme sau pagini de jurnal intim).

În timpul liceului, după un incident cu un coleg, de care Tudor Popescu se făcea vinovat, i s-a propus, pentru a nu fi exmatriculat, să-și organizeze două expoziții, chiar în sediul liceului unde învăța. Constrâns, a reușit să-și ducă la bun sfârșit beneficul „canon”, iar cele două expoziții ar putea fi astăzi considerate debutul său artistic.

Ulterior, convins să meargă pe calea indicată de tatăl său, Tudor Popescu mărturisea că a dat la Arte pentru că nu știa să facă nimic altceva. Sora lui, Miruna, a avut, de asemenea, o contribuție majoră la formarea sa artistică. Pentru că era colegă de cameră, în timpul studenției, cu Simona Vlanga Polimeride, studentă la secția de Arte Textile, prietenă cu pictorul Ioan (Kiki) Dreptu, care dădea lecții de desen, pe atunci, Miruna i l-a prezentat acestuia pe Tudor iar prima impresie pe care a formulat-o Ioan Dreptu a fost că: „Tudor e primul om pe care-l întâlnesc și care nu știe să mintă”. 

După absolvirea liceului, în 1969, Tudor Popescu a fost admis, la a doua încercare, la secția de Pictură Monumentală a Academiei de Artă „Nicolae Grigorescu”, la clasa profesorilor Gheorghe Labin și Costin Ioanid, avându-l ca asistent pe pictorul Ion Grigore. 

Tudor Popescu a rămas bun prieten cu pictorul Ioan (Kiki) Dreptu, un nonconformist și un însingurat, la rândul său, autorul ansamblurilor de pictură murală al mai multor biserici, printre care cele de la mănăstirea Dintr-un Lemn sau de la biserica Robaia – Berislăvești (Vâlcea). Probabil, opțiunea lui Tudor Popescu, din cea de a doua parte a vieții sale, de a se dedica picturii bisericești și restaurării de pictură, i se datorează acestui mentor și prieten al său, la fel cum, e posibil ca, modul de a reacționa, al lui Ioan Dreptu, față de o lume mai curând ostilă, prin retragere și discreție, să fi avut, de asemenea, o influență, asupra lui Tudor Popescu.

Din perioada de tinerețe datează și prietenia lui Tudor Popescu cu criticul de artă Gheorghe Vida și cu istoricul de artă Mihai Oroveanu de care îl lega și pasiunea pentru rugby, fiind amândoi jucători activi.

În 1973 s-a căsătorit cu viitorul critic de artă Teodora Harșia, studentă pe atunci la Facultatea de Istoria și Teoria Artei. În 1974 se năștea Daria, prima lor fiică, iar în 1976, cea de a doua, Ioana. Ambele trăiesc în prezent la Cluj Napoca.

În 1975, după absolvirea facultății, Tudor Popescu a fost repartizat la Tulcea, împreună cu soția sa, Teodora Harșia Popescu. El primea postul de profesor de desen la Liceul nr.1 Real-Umanist din Tulcea, unde a predat până în 1979, iar Teodora Harșia pe cel de muzeograf la Muzeul de Artă din Tulcea. Organizarea pe baze moderne a acestei secții chiar ei i se datorează. 

În prima etapă a creației sale, Tudor Popescu a fost îndeosebi preocupat de tehnicile gravurii, iar celebrul gravor Marcel Chirnoagă a avut o deosebit de puternică înrâurire asupra lui. În anii de stagiatură de la Tulcea, a activat în cadrul atelierului de gravură ce funcționa în paralel cu Muzeul de Gravură Contemporană Românească, a cărui fondare este menționată de criticul și istoricul de artă Amelia Pavel în Revista „Arta” (XXV, nr. 11/1978 ), inițial ca pavilion al Muzeului de Arheologie din Tulcea. Ideea organizării unei bienale internaționale de gravură, născută în a doua jumătate a deceniului șapte, a prins rădăcini, acest distins Salon de artă desfășurându-se și în zilele noastre. 

În mod surprinzător, la Muzeul de Artă din Tulcea nu am putut identifica nici plăci și nici lucrări de gravură semnate de Tudor Popescu.

La Tulcea, unde a trăit și a lucrat, doisprezece ani, până în 1987, atât ca profesor de desen, cât și ca muzeograf, Tudor Popescu și-a făcut mulți prieteni printre artiștii și oamenii de cultură ai locului, între care îi vom menționa pe Adrian Pal, Constantin Găvenea, Maria Pelmuș, Ștefan Găvenea, Eugen Bratfanof, Florin Topoleanu, Victor Baumann ș.a. Astfel, prin activitatea din perioada de tinerețe, el aparține grupului artistic tulcean, din deceniile șapte și opt ale secolului trecut, pentru ca, ulterior, prin revenirea sa la Râmnicu Vâlcea, locul natal, după 1989, să se afilieze grupării artistice oltene. 

Lucrările de pictură semnate de Tudor Popescu (peisaj și natură statică), aflate în patrimoniul Muzeului de Artă din Tulcea, precum și cele câteva lucrări de artă murală monumentală, păstrate în zonă, dovedesc faptul că în perioada șederii sale în Dobrogea Tudor Popescu a practicat și pictura, nu doar gravura. Una dintre operele sale de artă murală, din fericire bine conservată, ampla pictură realizată în tempera grasă, în 1980, și intitulată „Viziuni dobrogene”, se află la nivelul superior al Casei Cărții din Tulcea.    

În pofida acestor certe realizări artistice, Tudor Popescu nu s-a simțit niciodată  suficient de bine pregătit pentru pictură, motiv pentru care, între 1982-1987, se înscrie și urmează cursuri de pictură la Muzeul Național de Artă al României, cu Yvonne Efremov, în vederea obținerii atestatului de restaurator pictură de șevalet și icoane. În paralel, urmează și stagiile de pregătire practică, pe șantiere de restaurare pictură, între 1982-1989. 

În 1989 Comisia de Pictură Bisericească din cadrul Bisericii Ortodoxe Române îi acordă atestatul de restaurator pictură murală de epocă.

După despărțirea de prima sa soție, criticul de artă Teodora Harșia Popescu și revenirea la Râmnicu Vâlcea, Tudor Popescu se recăsătorește, în 1989, cu Silvia Georgescu, conservator la Muzeul Județean Vâlcea, naș de cununie fiindu-le prietenul său Ioan Dreptu și soția sa, Ruxandra. În 1990 se naște Șerban, cel de al treilea copil al său, care locuiește îi casa părinților.

Activitatea de gravor, ca și cea de pictor, a lui Tudor Popescu a luat sfârșit în urma șocului pe care i l-au provocat moartea, în același an (2008), a lui Marcel Chirnoagă și a bunului său prieten Ioan (Kiki) Dreptu. Totuși, el rămâne artist și pedagog cu reală vocație, practicând pictură bisericească din nou și restaurare de pictură murală de epocă, până la sfârșitul vieții. Numeroase biserici din județul Vâlcea, din Transilvania și chiar din București, poartă amprenta muncii sale de autor de pictură din nou, în tehnicile frescei și mozaicului, ori de restaurator. Generații întregi de viitori pictori bisericești și restauratori s-au format pe șantierele coordonate de Tudor Popescu.

La Râmnicu Vâlcea, artistul a trăit în casa părintească de pe Aleea Castanilor, numărul 9, vizavi de Arhiepiscopie, a activat în cadrul filialei artistice locale, fiindu-i chiar vremelnic președinte, în 1992, după sculptorul Sergiu Săliște și pictorul Constantin Neacșu. A predat o vreme desen și perspectivă la Liceul de Artă „Victor Giuleanu”. L-a legat o strânsă prietenie de ceramistul Ion Cantea, iar apoi, după dispariția acestuia, de fiul său, Augustin Cantea, pe care l-a format ca restaurator și pictor bisericesc.

Tudor Popescu a încetat din viață, după o lungă și grea suferință, pe 8 iunie 2018, în casa părintească de la Râmnicu Vâlcea.